sâmbătă, 3 ianuarie 2009

Lovitura de stat II

Încă mă simt liber în ţara mea. Îi datorez tatălui cariera militară şi crezul în necesara demnitate a celor ce s-au aflat sau sunt acum în serviciul credincios efectuat în Armata României. O instituţie care nu poate fi încriminată doar pentru a justifica anumite conduite personale, sau de grup, din acel sângeros decembrie 1989. O structură dragă românilor şi pentru că, în vremuri de restrişte, întotdeauna faptele de arme au indicat liderii de facto. În oştire, curajul are preţul său. Iar tăcerea adumbreşte sufletele camarazilor.


La 19 ani de la stigmatizarea militarilor care au fost scoşi în stradă, precum erau trimişi înainte în mine, la cules de porumb sau de struguri, la canal sau la construirea unor edificii admirate azi de străini, un gest reparatoriu se impune, la nivel naţional – graţierea. Este vorba de graţierea celor trimişi în spatele gratiilor pentru vina de a fi fost în diferite locuri unde era pusă la grea încercare abilitatea comandanţilor de a nu intra în capcanele manipulării vizând declanşarea unui război fratricid – aşa cum dorea Kremlinul, în ’89.

Şi primul graţiat ar trebui să fie generalul Victor Atanasie Stănculescu. Omul care a dat... lovitura de stat în favoarea celor care şi-au asumat apoi titlurile, documentele şi drepturile de revoluţionari. Să ne reamintim că, imediat după moartea generalului Milea, doar trei demnitari mai puteau – teoretic – stăpâni sutele de mii de militari derutaţi de agresiunea machiavelică vizând inclusiv integritatea României. În ordine inversă, aceştia erau generalii Ilie Ceauşescu, Ştefan Guşă şi Victor Atanasie Stănculescu. Primul ştia de mult, de pe timpul unei vizite efectuate în Anglia, că soarta fratelui este pecetluită. În condiţiile date, nu mai avea nici o autoritate morală. Al doilea era vizibil afectat de clipele trăite la Timişoara şi se afla încă departe de Marele Stat Major. Al treilea este cel care a preluat comanda cu sânge rece [i a fost imediat ascultat de toţi militarii, de la soldat la general. Nu întâmplător. Domina prin calm, rigoare şi decizii bine cumpănite. Armata l-a simţit ca atare imediat ce a transmis ordinul de retragere în cazărmi. Un ordin limpede. Ferm. Autoritar. Din acel moment, generalii au înţeles că au un comandant care ştie ce face – nu acţionează împotriva poporului său. Şi mulţimea aflată pe străzi a înţeles că la conducerea Ministerului Apărării Naţionale luciditatea îşi spune cuvântul. De aici şi descătuşarea celor care demonstrau deja încluzându-i pe militari – priviţi acum ca garanţi ai libertăţii.

Iată acel moment comentat de Alex Mihai Stoenescu, în dialog cu Virgil Măgureanu, în volumul De la REGIMUL COMUNIST la REGIMUL ILIESCU:

"AMS: În acea dimineaţă, foarte devreme, conform documentelor Armatei 1, în acea dimineaţă în care masele, cum spuneţi dumneavoastră, au început să se mişte, trupele Ministerului Apărării Naţionale au deschis focul asupra lor, în zona Vitan–Bârzeşti, producând doi răniţi. Deci să ne înţelegem: în dimineaţa de 22 decembrie, multe ore după masacrul de la Inter– Universitate, s-a mai tras asupra oamenilor. Oamenii au fost opriţi cu foc. Ordinul funcţiona în continuare. Prin urmare, ideea că nu se mai putea trage fiindcă s-a pornit revolta populară nu mai este de actualitate. Vreau să fiu bine înţeles: eu nu pun mai mult preţ şi mai multă greutate pe lovitura militară de la ora 10.07, decât pe revolta populară. Sigur că Stănculescu şi, independent de el, generalul Vlad au acţionat ca urmare a declanşării revoltei din Bucureşti, a venirii muncitorilor spre centru, dar asta nu înseamnă că Ceauşescu nu intenţiona să mai reziste, provocând alte zeci de morţi, poate sute. Noi aveam de-a face cu o lovitură militară care l-a deposedat de mijloacele de apărare ale CC-ului. Prin natura sa criminală, nu mai vorbesc de Elena Ceauşescu, nu trebuie să avem un dubiu că represiunea ar fi continuat. Mai mult decât atât, Ceauşescu îi cere la un moment dat lui Eftimescu o soluţie de evacuare, spun ei, şi Eftimescu planifică două TAB-uri şi două subunităţi înarmate, care să permită ieşirea din clădire şi deplasarea prin oraş. Or, acest lucru nu se putea face decât trecând peste oameni, prin mulţimea care era deja în stradă. Acest lucru înseamnă încă o dată intenţia de a deschide foc, pentru a-şi asigura calea de scăpare. Iată însă că în documentele MApN apar consemnări ale căutării disperate a TAB-urilor din faţa CC, dar cu două pagini în urmă se văd la fel de clar ordinele prin care Stănculescu le-a îndepărtat. Prin urmare, nu putem disocia revolta populară de lovitura militară, fiindcă, dacă nu exista lovitura militară, lucrurile s-ar fi petrecut cu totul altfel.

VM: Eu doresc doar atât să adaug că, deşi aparent în contradicţie, aceste puncte de vedere, de fapt, se completează reciproc. În ce sens: a nu se uita faptul că mulţimile afluiseră în noaptea de 21 spre 22 decembrie pe străzile Bucureştiului, că intenţia... atunci s-au văzut ultimele ore ale puterii lui Ceauşescu... pe de altă parte, să nu se uite că, în pofida confruntărilor de la baricadă şi în pofida victimelor, revolta creştea în intensitate, să nu se uite de asemenea provocatorii care erau în plin rol, acţionau în stradă şi plecaseră deja, poate şi ajunseseră la întreprinderi pentru a chema oamenii la revoltă... o revoltă nu pe de-a-întregul spontană. Suntem de acord şi asupra ideii că nimic nu a fost pe de-a-întregul spontan. Să nu uităm că ceea ce numim revoltă şi-a avut sorgintea în mitingul sabotat din 21 decembrie, amplificat apoi de rămânerea nucleului insurgent de la baricadă şi de represiune. Vreau să reamintesc că între faza în care Ceauşescu a dat ordinele de represiune, cerând în mod ilegitim, ilegal să se tragă în insurgenţi, şi până în momentul din faţa sediului CC, se schimbaseră multe, inclusiv în ceea ce priveşte evaluările lui Ceauşescu privind raportul de forţe. Este însă clar că, dacă s-ar fi creat acel dispozitiv de foc, bineînţeles că ar fi ieşit un măcel. Bine că n-a ieşit! Retragerea aceea a forţelor, aşa cum aţi arătat, este numai o parte din situaţia complexă în care se afla puterea în acel moment."

Retragerea aceea a forţelor se datorează unui singur om – generalul Victor Atanasie Stănculescu. După cum tot lui i se datorează anularea de facto a prerogativelor prezidenţiale ale lui Nicolae Ceauşescu, prin convingerea acestuia de a părăsi sediul CC-ului cu elicopterul. Din momentul decolării acestuia, Ceauşescu era decuplat de la toate pârgiile de comandă, devenind ex-preşedintele ţării. Dialogul telefonic purtat ulterior de liderul de facto al armatei cu Ion Iliescu este gestul unui general care avea puterea în stat, putea să o păstreze, ar fi avut ca pretext credibil perioada necesară până la coagularea unor formaţiuni politice capabile să susţină o competiţie electorală, dar – fiind bine informat – a dat vizibilitate şi autoritate celui hărăzit de vremuri să preia conducerea României. Şi dacă pentru toate astea se află în închisoare – "binemeritând de la patrie" – înseamnă că de 19 ani ceasul dreptăţii s-a oprit la ora 10.07....


Comandantul armatei de azi, preşedintele României, are dreptul moral şi legal să-i graţieze, de Crăciun, pe militarii
încă umiliţi în spatele gratiilor din închisori. Este un gest pe care îl aşteaptă veteranii de război, dar şi cei căliţi în teatrele de operaţii, ofiţerii activi, în rezervă şi cei în retragere. Îl aşteaptă de la omul care întinde mâna pe lângă corp, ca fost militar, când trece în revistă garda de onoare şi apoi îşi pleacă fruntea în faţa Tricolorului. Nu şi în faţa vitregiilor vremii.

În decembrie 1989, se scanda LIBERTATE TE IUBIM, ORI ÎNVINGEM ORI MURIM!

În decembrie 2008, militarii au încredere în comandantul lor. Doamne ajută!

Colonel dr. Ion PETRESCU

Sursa: Articol preluat din Observatorul militar,

Nr. 50-51 (17 - 31 decembrie 2008)
http://www.presamil.ro/

luni, 29 decembrie 2008

Între "regimuri"

Virgil Măgureanu, primul şef al Serviciului Român de Informaţii, creat în martie 1990 pe ruinele fostei Securităţi, s-a decis să discute evenimentele premergătoare anului 1989 în România şi nenumăratele controverse legate de Revoluţia română din Decembrie 1989, într-un lung dialog cu Alex Mihai Stoenescu (De la regimul comunist la regimul Iliescu. Virgil Măgureanu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu, Bucureşti, Editura RAO, 2008). Pentru istoric, mărturiile martorilor oculari, dar mai ales ale aşanumiţilor insideri ai puterii sunt capitale pentru conturarea şi înţelegerea unor evenimente istorice. De aceea, chiar dacă Virgil Măgureanu rememorează relativ târziu detalii privitoare la pregătirea şi desfăşurarea Revoluţiei din Decembrie 1989, provocat cu o insistenţă de reporter specializat în „hăituirea" interlocutorului de scriitorul Alex Mihai Stoenescu, s-ar putea spune că aceasta e bine să se petreacă mai bine mai târziu decât niciodată. Cu atât mai mult cu cât Măgureanu ne asigură că documente importante pentru scrierea istoriei României, înainte şi după 1989, se află încă în „locuri intangibile", fără să ne spună care ar fi acelea.

Virgil Măgureanu arată că, de fapt, Revoluţia română din decembrie 1989 este, cumva, câte un pic din toate: „teleghidare” (ca să folosesc un termen pe care el însuşi îl utilizează atunci când vorbeşte despre personaje importante, precum Silviu Brucan, Petre Roman sau chiar Ion Iliescu), manipulare, revoltă populară, mistere care par de neelucidat până astăzi (dacă ar fi să mă gândesc numai la problema teroriştilor, singurul inamic din istoria militară universală, cum susţine, corect, istoricul Florin Constantiniu, care nu a lăsat pe „câmpul de luptă” niciun mort, niciun rănit şi niciun prizonier!), haos şi cumplită dezorganizare în privinţa intervenţiilor armatei mai ales (în Bucureşti, dar şi în alte oraşe din ţară), dar şi multă confuzie, la toate nivelurile cu putinţă. Ceea ce ar putea să pară destul de nefiresc pentru o mişcare „pregătită” dinainte, cum pretinde Măgureanu, căci ori preparatorii ei nu s-au ridicat la înălţimea complexităţii evenimentelor pe care le „pregătiseră”, ori acestea le-au scăpat din „eprubetă” şi s-au transformat cu rapiditate în ceva de necontrolat.

Virgil Măgureanu aduce însă numeroase informaţii noi (inclusiv mărturii despre cei din jurul său), recompune ample portrete ale unor figuri de primă mână în acele timpuri şi, fireşte, ocoleşte cu abilitate răspunsuri tranşante în cazul unor probleme precise ridicate de Alex Mihai Stoenescu. În egală măsură, acesta rezistă cu tenacitate încercărilor repetate şi insistenţelor care amintesc performanţe de anchetator profesionist ale lui Alex Mihai Stoenescu de a culpabiliza Armata, în ansamblu, pentru ceea ce s-a întâmplat după 22 decembrie 1989 mai cu seamă, fără a oferi însă detalii convingătoare cu privire la rolul jucat de unele structuri ale armatei în tot felul de diversiuni sau acţiuni de reprimare (aşa cum crede Stoenescu, pentru că pleacă de la premisa, falsă, că armata era singura structură închegată, disciplinată, care avea capacitatea de a se implica în acţiuni diverse, inclusiv război electronic!).

Dialogul celor doi, Virgil Măgureanu şi Alex Mihai Stoenescu, este antrenant şi cuceritor, oferind noi mărturii şi viziuni diferite pentru cunoaşterea istoriei recente a României, chiar dacă necesare precauţii în preluarea informaţiilor furnizate sunt utile oricărui cititor.

Articolul este semnat de maior Florin Şperlea în Observatorul militar, nr. 49 (10-16 dec 2008), articol care poate fi citit la adresa www.presamil.ro

Lovitura de stat I

Cel mai puternic şef postdecembrist al structurii militare de relaţii publice, locotenent-colonelul, acum în rezervă, Alex Mihai Stoenescu, ne oferă de Crăciun raţia de informaţii confidenţiale – devoalate pentru a înţelege mai bine cele întâmplate în Decembrie 1989. Nu o face singur, ci cu un partener pe măsură, nimeni altul decât Virgil Măgureanu. Împreună aruncă o mănuşă pe piaţa interesului public, prin intermediul Editurii RAO, cu cartea De la REGIMUL COMUNIST la REGIMUL ILIESCU.

Citită atent, fără prejudecăţi, aceasta are meritul de a semnala decizii, acţiuni şi contramăsuri luate în ţară şi peste hotare înainte de declanşarea evenimentelor de acum 19 ani. Din acest punct de vedere, volumul menţionat demontează, fără putinţă de tăgadă, teoria caducă a revoltei spontane. După cum indică şi de câte lucruri habar nu aveau comandanţii unităţilor militare – ţinuţi oficial departe de fluxul de informaţii care semnala apropierea planificatului TSUNAMI, prin care Estul socialist era sortit demantelării paşnice sau sângeroase.

Şi pentru că de 19 ani, în decembrie, se tot repetă tragicomedia incriminării armatei, nu de puţine ori fără discernământ, de foarte multe ori cu patimă, dar în majoritatea cazurilor cu motivaţii nerecunoscute public, am optat pentru evidenţierea acelor mărturii, din cartea amintită, care probează că regimul politic din acel decembrie era doar pretextul reîmpărţirii sferelor de influenţă în Europa, în vara, toamna şi iarna anului 1989.

La aproape două decenii distanţă, faptele de atunci sunt judecate de cei doi interlocutori cu recurs la argumente, enunţuri şi date inedite. Aflăm astfel că în seara zilei de 20 decembrie 1989, la ora 20.00, Ceauşescu l-a chemat la sediul Comitetului Central pe ambasadorul Uniunii Sovietice, care, ca din întâmplare, era la Chişinău, nu la Bucureşti. Înlocuitorului său, însărcinatul cu afaceri ad-interim, i-a fost înmânat protestul oficial vizând implicarea sovietică în evenimentele din Timişoara. Acesta era bazat pe nota-raport redactată în aceeaşi zi de generalul Iulian Vlad, care proba implicarea sovietică. Nu numai în evenimentele de la Timişoara – cum precizează Virgil Măgureanu –, dar cam în toate punctele de pe graniţa de vest, începând chiar cu partea de nord-vest.[...] ştiu sigur că în legătură cu punctele cele mai fierbinţi, punctele conflictuale care au contribuit la o anumită escaladare a violenţelor, în toate aceste puncte de conflict erau şi grupări special pregătite, special antrenate pentru a participa la acţiunile din locurile fierbinţi. Documentul se referea şi la faptul că inclusiv acolo, în jurul casei pastorului László Tökés, acţionau pentru incitare grupuri aflate în legătură cu sovieticii. Locul de unde se zice că a plecat... În fond, exagerarea rolului lui Tökés în evenimente este încă, din păcate, un lucru care nu a fost depăşit.

Omul care a dat viaţă decretului de înfiinţare a SRI, la finele lui martie 1990, nu ezită să menţioneze şi alte puncte de conflict, la Arad, Oradea şi Cluj. Grupările venite din afară – inclusiv tinerii pregătiţi în taberele de refugiaţi din Ungaria – aveau o singură misiune. Aceea de a coagula şi direcţiona nemulţumirile cetăţenilor din zonele vizate. Cea cuprinsă între Timişoara şi Satu Mare fiind arealul unde evenimentele erau pregătite să se producă – dixit Măgureanu.

Pe 5 decembrie 1989, a avut loc întâlnirea de la Moscova, dintre Gorbaciov şi Ceauşescu. Atunci, i s-a explicat liderului român că ţara sa va fi teatrul unor schimbări, dat fiind faptul că folosirea Armatei Roşii în sprijinul unei cauze, care a făcut să funcţioneze sistemul sovietic zeci de ani, încetează şi că totul se lasă acum în voia unor evenimente care presupun schimbarea a tot ce a fost. Alex Mihai Stoenescu menţionează că Nicolae Ceauşescu a comentat în avion, la întoarcerea în ţară, în prezenţa lui Constantin Olteanu, Constantin Mitea şi a altora că „omul acesta ne ascunde foarte multe lucruri", iar convingerea lui este că Gorbaciov trădează socialismul.

A doua zi, s-au întâlnit la Kiev preşedintele Franţei, François Mitterand, şi reformatorul sovietic, Mihail Gorbaciov. Cei doi s-au înţeles asupra cooperării practice pe teritoriul României în momentul acţiunii de răsturnare. Virgil Măgureanu nu ezită să declare: Cred că această întâlnire făcea şi ea parte dintr-un plan stabilit încă din toamna, devreme, a anului 1989, când se convenise asupra schimbării în principalele capitale europene. În această privinţă, chiar că a fost vorba de o distribuire a rolurilor.

Conform aceleiaşi mărturii, încă din septembrie 1989, era stabilit calendarul schimbărilor care se vor produce în Europa de Est, cu precizări clare pentru fiecare ţară – date, zile, ore. Numai că rapoartele Securităţii române, din acea perioadă, se străduiau să nu îl supere pe şeful statului, eludând transformările rapide produse în statele vizate de înţelegerea survenită între marile puteri.

Interesant este că totuşi pe 1 decembrie 1989, generalul Vlad înaintează lui Ceauşescu documentul prin care îi prezenta ordinea de zi a discuţiilor de la Malta, cu destul de multe amănunte şi elementele de pregătire pentru punerea în aplicare a planului de schimbare a regimurilor din Est. Era vorba – indică Stoenescu – şi de organizarea pregătită de americani în Europa, inclusiv formaţiunea aceea Trust Organization din care făcea parte şi Pacepa.

Ulterior, pe 3 decembrie, tot Iulian Vlad s-a dus la Ceauşescu cu telegramele descifrate vizând ceea ce se stabilise la Malta. La nivelul întâlnirii Gorbaciov- Bush, de la Malta, nu s-a intrat în detalii şi nu s-au discutat modalităţile concrete de răsturnare, dar s-a convenit ca sovieticii să acţioneze, americanul recunoscând că România este spaţiul lor, al sovieticilor. Chiar dacă a fost întreruptă înregistrarea convorbirilor Bush-Gorbaciov, după cum ştiţi, au ieşit pe puntea vasului şi acolo a avut loc discuţia cea mai importantă, între patru ochi, avem indicii serioase că ceea ce s-a discutat acolo este o decizie, o înţelegere privind intervenţia în cele trei ţări: RDG, Cehoslovacia şi România.

Antologic este comentariul următor al lui Măgureanu: ceea ce este astăzi geopolitică conturată după 1989, este datorată în primul rând serviciilor secrete, spre deosebire de momentul Postdam, când geopolitica a fost conturată de marii comandanţi militari. Aici îmi ridic eu un semn de întrebare cu privire la semnificaţia reală a evenimentelor aşa-zise revoluţionare din decembrie 1989. Zise revoluţionare din România. Când totul este potrivit unui scenariu, când forţe pregătite cu multe luni înainte intră în dispozitiv şi execută – cu oarecare precizie, cu o marjă de eroare care este oricum presupusă – intră pe scenă asemenea forţe, te întrebi ce rămâne din pregătirea lăuntrică, psihologică şi spirituală a unui moment precum cel din decembrie 1989, din România? Poate că semnificaţia acestui eveniment şi modul cum a fost concepută strategia, inclusiv în ceea ce priveşte grupările care s-au dovedit a fi actorii evenimentului, active în această privinţă pe teritoriul nostru, toate acestea trebuie văzute şi din această perspectivă. Nu mă aflu printre cei care spun că serviciile astăzi sunt factotum sau că pot acţiona independent sau, mai rău decât atât, pot determina să zicem atitudinea şefilor de stat, a factorilor de decizie. Dar repet: după părerea mea, Europa anului 1989, aşa cum a rezultat ea după consumarea scenariului, a fost şi rezultatul unei acţiuni îndelung pregătite şi distribuite altor forţe de către serviciile speciale. Marile servicii speciale!

Tomul comentat nu este însă lipsit de teribilisme, care denotă o anumită nervozitate, ca să nu o numesc antipatie faţă de un public-ţintă bine ochit. De pildă: Până în noaptea de 21 spre 22, presiunea regimului a fost prezentă din plin asupra forţelor de represiune, inclusiv în stradă, ţinând cont că acolo se aflau armamentul greu şi tancurile, şi miile de militari înarmaţi, şi miile de guri de foc, şi sutele de mii de gloanţe. Toate organele de represiune posibile erau deja în confruntare cu insurgenţii. Iar puţin mai încolo sunt enumerate cele trei mari instituţii ale represiunii: Armata, Securitatea şi Ministerul de Interne. Cu alte cuvinte, Apocalipsa pe pământ. Care nu s-a produs. Pentru că majoritatea covârşitoare a comandanţilor nu şi-au pierdut luciditatea. Doar nu erau să intre în război cu propriul popor! Chiar erau militari de carieră, nu din cei ţinuţi aproape de Elena Ceauşescu. Iar numărul de victime nu era cel declarat cinic de Silviu Brucan – 60.000 de morţi.

Afirmaţia deplasată masacru de proporţii şi necontrolat este contrazisă de demonstraţia ulterioară a generalului Victor Atanasie Stănculescu, care a invitat jurnaliştii într-un poligon pentru a le arăta ce efecte teribile ar fi fost asupra unei mulţimi dacă trupele Ministerului Apărării ar fi tras cu armamentul din dotare. Victimele apărute acolo unde nu erau demonstranţi nu erau doar rodul unor acţiuni haotice, ci şi al unui calcul cinic de a ţine oamenii în case, pentru ca antrenaţii conaţionali, meniţi a prelua puterea la diferite paliere, să acţioneze nestingheriţi de presiunea milioanelor de români ce chiar îşi doreau libertate.

Domnul profesor Măgureanu recunoaşte până la urmă o altă latură, mai puţin cunoscută şi evident mai puţin probată în toate documentele, adică în ce măsură puterile străine căzuseră la un consens cu privire la punerea în cauză a bazelor vitale ale statului român. Atenţie, nu căderea regimului Ceauşescu, pentru că acesta căzuse deja! În ce măsură această naţiune... eu am stat de vorbă ulterior cu diferite persoane din alte ţări, privind existenţa acestui scenariu asupra statului român, subiecte privind inclusiv destinul statului român astăzi, numind astăzi momentul decembrie 89 şi până în zilele noastre. Mi-a făcut uneori impresia că lucrurile erau treptat întinse până în punctul în care România trebuia menţinută într-o stare de haos şi dezarticulare. Erau două componente: echipe diversioniste care menţineau acea stare şi comenzile stupide, de pe urma cărora au murit acei mulţi oameni. În definitiv, revoluţia română se putea dispensa de acel cimitir al eroilor.

Interesant este că Securitatea este prezentată ca fiind o instituţie care a încetat să mai existe organic şi să funcţioneze – fiind astfel exonerată de multe întâmplări tragice – în timp ce la Armată se transmiteau comenzi stupide, deliberat şi cu rea-credinţă date.

Şi în timp ce salvatorul Securităţii – generalul Iulian Vlad – tace şi trăieşte bine mersi –, semenul care s-a opus intenţiei sovieticilor de a intra în ţară, dar şi dorinţei noii puteri instituite aparent ad-hoc de a îi chema pentru anihilarea profesionistă a teroriştilor, generalul Ştefan Guşă, s-a ales cu un cancer galopant şi îşi doarme somnul de veci la un metru sub pământ. Unii cu onoarea. Alţii cu ubi bene, ibi patria...

Aşa a fost considerată Armata – Cenuşăreasa naţiunii.

Sursa: Observatorul militar Nr. 49 (10-16 dec 2008) , articolul e semnat de colnel dr. Ion Petrescu

http://www.presamil.ro/

sâmbătă, 22 decembrie 2007

Dilemele unui război ratat. 1989 – decembrie – 2004

"În fond şi la urma urmei poate mai puţin contează ce s-a întâmplat în decembrie 1989. Contează că au căzut oameni. Vinovaţi. Sau, marea majoritate, nevinovaţi. Inocenţi. Unii, de fapt, au murit chiar mai înainte de a se naşte. Au fost ucişi... Întocmai ca într-un accident. Accident al istoriei. Cum este războiul, de pildă. Şi, dacă mă gândesc bine, Revoluţia noastră tare a mai semănat cu un război. Cu un război ratat. Totuşi război, chiar dacă puţin mai ciudat. Care război nu s-a terminat, iată, nici astăzi. Deşi nu se mai aud rafalele de mitralieră războiul acesta continuă în sălile tribunalelor, în paginile ziarelor, în piaţă, pe unde nici nu-ţi trece prin gând. Şi care, aşa cum se derulează, ameninţă să nu se mai termine niciodată. Ştiţi ce frapează totuşi? Că în războaiele mondiale România a jertfit cu nonşalanţă, as zice, pe altarul ei, sute de mii de vieţi omeneşti. Români de-ai noştri. Şi, cu mici excepţii, o dată trasă ultima lovitură de tun, nu prea s-a făcut mare caz pentru vieţile pierdute, dimpotrivă. Mai exact tam-tam-ul mediatic a fost invers proporţional cu jertfele. Resemnaţi, ne-am grăbit să ne lingem rănile, am ridicat fruntea din ţărână, am iertat şi, culmea!, am şi uitat, şi am pornit mai departe. De aceea mă întreb şi întreb: Oare, să ne fi costat Revoluţia din decembrie 1989 mai mult decât cel de Al Doilea Război Mondial? Peste cinci ani probabil ca vom fi cu toţii mai aproape de un răspuns la o astfel de întrebare decât suntem azi. Aşa cum, în urma cu cinci ani eram mai departe decât suntem acum. Tocmai de aceea am decis să vă punem la dispoziţie paginile care urmează. Desigur, nu suntem decât o revistă, nu un oracol. Aşteptam totuşi şi punctele dumneavoastră de vedere. Nu ar fi exclus să aveţi dreptate.
Maior Dan GÎJU
"

Acest articol a apărut în revista Viaţa militară (http://www.presamil.ro/)
şi poate fi citit la adresa: http://www.portalulrevolutiei.ro/arhiva/2004_199.html

Marinarii şi Revoluţia. La un pas de catastrofă

Lica Pavel scrie, în Viaţa militară, despre o carte, aparută sub semnătura viceamiralului (r ) Constantin lordache, intitulată: "ACŢIUNILE NAVELOR MARINEI MILITARE ÎN REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE 1989 - Mărturii ale unor participanţi", Ed. Exponto, Constanţa, 2004, 154 p.

"Acum când ştim că totul nu a fost decât o mare diversiune psihologică, jucată cu cele mai moderne mijloace tehnice, poate se vor găsi unii care să critice sau să ironizeze acţiunile noastre la Revoluţie. Dar faptul că eram hotarâţi să luptam nu-l poate nega nimeni ".
Este fraza de final a mărturiei şefului de stat major de atunci, amiralul (r) Gheorghe Anghelescu


"Adunând în paginile cărţii sale mărturiile unor participanţi direcţi la acţiunile Marinei Militare în decembrie 1989, viceamiralul (r) Constantin Iordache convinge cititorul că luptătorii apelor au fost în totalitate de partea Revoluţiei, hotărâţi să lupte, cum se exprima unul dintre comandanţii de atunci. Cartea ar fi stârnit, însa şi mai mare interes dacă semnatarul ei ar fi reprodus şi dialogurile sale telefonice cu generalii Milea şi Guşe. "

Mai multe despre această carte, la adresa:

http://www.portalulrevolutiei.ro/arhiva/2004_205.html

Muniţie folosită în zilele Revoluţiei




Imaginea glonţului vidia de 5,6 mm, tras la poarta din Pangrati a sediului TVR, în 22-23 decembrie 1989, de tineri vlăjgani, în blugi, prinşi, dar eliberaţi de tov. General Tudor, activat de tov. Ion Iliescu.

(Material primit de la dl. Alexandru Stepanian.)




Reacţii ale publicaţiilor din străinătate

Bogdan Oproiu, citind presa străină, alege:

Washingtonpost.com
Cotidianul american scria pe 23 decembrie 1989 despre bucuria romanilor ce trăiesc peste ocean la aflarea veştii fugii dictatorului Ceauşescu, după ce, doar cu câteva zile mai înainte, fuseseră revoltaţi de ştirile care anunţau reprimarea mişcărilor de protest din Timişoara. Jubilarea ia locul revoltei, este expresia prin care jurnalistul de la Washington Post reflecta starea emoţională a emigranţilor români.


Le Monde.fr
Pe 9 ianuarie 1990, Le Monde surprinde reacţia sovietică cu privire la evenimentele din ţara noastră, citându-l pe Eduard Sevarnadze: “Revoluţia română este perfect compatibilă cu a noastră”. Ministrul de externe al URSS nu îşi declara nici cea mai mică rezervă atunci când adresa cele mai bune urări “noilor conducători ai României”.


În acelaşi jurnal francez, de altfel, pe 29 decembrie 1989, apăruse un interesant articol în care se făceau precizări despre susţinerea de care se bucura revoluţia română la moldovenii de peste Prut. Citând agenţia iugoslavă Taniug, Le Monde titra că peste cinci mii de voluntari, membri ai Frontului Naţional Moldovenesc, erau pregătiţi să vină în ajutorul revoluţionarilor români, în ciuda faptului că URSS declarase că nu dorea să se implice, în nici un fel, în România.

Los Angeles Times
Reconstrucţia Guvernului României după recenta schimbare de regim a fost analizată într-un articol publicat în LA Times, pe 14 ianuarie 1990, sub semnătura lui Petre Popescu, unde se vorbeşte despre dificultăţile - inerente, de altfel - ale unei astfel de schimbări politice majore.


The New York Times
Dizidentul polonez Adam Michnik este autorul unei analize politice apărute în New York Times, pe 11 martie 1990, şi care tratează problema schimbării de regim din Europa de Est. ”Sistemul care s-a autoproclamat viitorul omenirii a fost îngropat în cenuşa oraşelor româneşti ce au ars la revoluţie” spune Michnik, foarte sigur pe el, fără a exclude însă posibilitatea ca epigoni ai comunismului să mai apară în viitor, semănând disensiuni prin calomniile proferate sau amăgind cu poleială aurită a unei false imagini.


Drama revoluţiei române, “singura revoltă violentă din Europa de Est şi singura al cărei triumf rămâne cel mai problematic” a mai fost subiectul unui alt articol publicat în acelaşi ziar new-yorkez, pe 2 aprilie 1990. Ilustrat cu fotografii inedite, articolul pistona pe haosul acelor zile de decembrie care au marcat sfârşitul dictaturii.

Time
“Europa – facturile ajung la scadenţă” este titlul articolului publicat în revista Time la un an de la evenimentele care au schimbat faţa estului Europei, o analiză politică, dar şi economică a stadiului în care se aflau statele foste comuniste. Care este preţul libertăţii, întreba John Borrell, autorul articolului, făcându-se ecoul nemulţumirilor est europenilor. Preţul a fost deja plătit de jertfele omeneşti, câteva sute de morţi, marea lor majoritate în România, remarca jurnalistul, concluzionând că: “după un an de libertate, Europa de Est îşi dă seama că răsturnarea statuilor lui Stalin şi Lenin este mult mai uşor de realizat decât construirea unor democraţii durabile şi stabilirea unei pieţe libere”.


BBC News
După o decadă, când totul se vedea mai limpede şi cu o mai mare detaşare, societatea britanică de difuziune, BBC, relua subiectul revoluţiei, făcând o rememorare a evenimentelor din decembrie ’89, care au dus la moartea a sute de oameni şi la dispariţia sistemului comunist prin execuţia soţilor Ceauşescu. Revoluţia română a fost cea care a pus “punctul final valului de revoluţii europene ale anului 1989, o apoteoză sângeroasă şi dureroasă” pentru mulţi dintre noi.


http://www.portalulrevolutiei.ro/arhiva/2004_206.html