sâmbătă, 3 ianuarie 2009

Lovitura de stat II

Încă mă simt liber în ţara mea. Îi datorez tatălui cariera militară şi crezul în necesara demnitate a celor ce s-au aflat sau sunt acum în serviciul credincios efectuat în Armata României. O instituţie care nu poate fi încriminată doar pentru a justifica anumite conduite personale, sau de grup, din acel sângeros decembrie 1989. O structură dragă românilor şi pentru că, în vremuri de restrişte, întotdeauna faptele de arme au indicat liderii de facto. În oştire, curajul are preţul său. Iar tăcerea adumbreşte sufletele camarazilor.


La 19 ani de la stigmatizarea militarilor care au fost scoşi în stradă, precum erau trimişi înainte în mine, la cules de porumb sau de struguri, la canal sau la construirea unor edificii admirate azi de străini, un gest reparatoriu se impune, la nivel naţional – graţierea. Este vorba de graţierea celor trimişi în spatele gratiilor pentru vina de a fi fost în diferite locuri unde era pusă la grea încercare abilitatea comandanţilor de a nu intra în capcanele manipulării vizând declanşarea unui război fratricid – aşa cum dorea Kremlinul, în ’89.

Şi primul graţiat ar trebui să fie generalul Victor Atanasie Stănculescu. Omul care a dat... lovitura de stat în favoarea celor care şi-au asumat apoi titlurile, documentele şi drepturile de revoluţionari. Să ne reamintim că, imediat după moartea generalului Milea, doar trei demnitari mai puteau – teoretic – stăpâni sutele de mii de militari derutaţi de agresiunea machiavelică vizând inclusiv integritatea României. În ordine inversă, aceştia erau generalii Ilie Ceauşescu, Ştefan Guşă şi Victor Atanasie Stănculescu. Primul ştia de mult, de pe timpul unei vizite efectuate în Anglia, că soarta fratelui este pecetluită. În condiţiile date, nu mai avea nici o autoritate morală. Al doilea era vizibil afectat de clipele trăite la Timişoara şi se afla încă departe de Marele Stat Major. Al treilea este cel care a preluat comanda cu sânge rece [i a fost imediat ascultat de toţi militarii, de la soldat la general. Nu întâmplător. Domina prin calm, rigoare şi decizii bine cumpănite. Armata l-a simţit ca atare imediat ce a transmis ordinul de retragere în cazărmi. Un ordin limpede. Ferm. Autoritar. Din acel moment, generalii au înţeles că au un comandant care ştie ce face – nu acţionează împotriva poporului său. Şi mulţimea aflată pe străzi a înţeles că la conducerea Ministerului Apărării Naţionale luciditatea îşi spune cuvântul. De aici şi descătuşarea celor care demonstrau deja încluzându-i pe militari – priviţi acum ca garanţi ai libertăţii.

Iată acel moment comentat de Alex Mihai Stoenescu, în dialog cu Virgil Măgureanu, în volumul De la REGIMUL COMUNIST la REGIMUL ILIESCU:

"AMS: În acea dimineaţă, foarte devreme, conform documentelor Armatei 1, în acea dimineaţă în care masele, cum spuneţi dumneavoastră, au început să se mişte, trupele Ministerului Apărării Naţionale au deschis focul asupra lor, în zona Vitan–Bârzeşti, producând doi răniţi. Deci să ne înţelegem: în dimineaţa de 22 decembrie, multe ore după masacrul de la Inter– Universitate, s-a mai tras asupra oamenilor. Oamenii au fost opriţi cu foc. Ordinul funcţiona în continuare. Prin urmare, ideea că nu se mai putea trage fiindcă s-a pornit revolta populară nu mai este de actualitate. Vreau să fiu bine înţeles: eu nu pun mai mult preţ şi mai multă greutate pe lovitura militară de la ora 10.07, decât pe revolta populară. Sigur că Stănculescu şi, independent de el, generalul Vlad au acţionat ca urmare a declanşării revoltei din Bucureşti, a venirii muncitorilor spre centru, dar asta nu înseamnă că Ceauşescu nu intenţiona să mai reziste, provocând alte zeci de morţi, poate sute. Noi aveam de-a face cu o lovitură militară care l-a deposedat de mijloacele de apărare ale CC-ului. Prin natura sa criminală, nu mai vorbesc de Elena Ceauşescu, nu trebuie să avem un dubiu că represiunea ar fi continuat. Mai mult decât atât, Ceauşescu îi cere la un moment dat lui Eftimescu o soluţie de evacuare, spun ei, şi Eftimescu planifică două TAB-uri şi două subunităţi înarmate, care să permită ieşirea din clădire şi deplasarea prin oraş. Or, acest lucru nu se putea face decât trecând peste oameni, prin mulţimea care era deja în stradă. Acest lucru înseamnă încă o dată intenţia de a deschide foc, pentru a-şi asigura calea de scăpare. Iată însă că în documentele MApN apar consemnări ale căutării disperate a TAB-urilor din faţa CC, dar cu două pagini în urmă se văd la fel de clar ordinele prin care Stănculescu le-a îndepărtat. Prin urmare, nu putem disocia revolta populară de lovitura militară, fiindcă, dacă nu exista lovitura militară, lucrurile s-ar fi petrecut cu totul altfel.

VM: Eu doresc doar atât să adaug că, deşi aparent în contradicţie, aceste puncte de vedere, de fapt, se completează reciproc. În ce sens: a nu se uita faptul că mulţimile afluiseră în noaptea de 21 spre 22 decembrie pe străzile Bucureştiului, că intenţia... atunci s-au văzut ultimele ore ale puterii lui Ceauşescu... pe de altă parte, să nu se uite că, în pofida confruntărilor de la baricadă şi în pofida victimelor, revolta creştea în intensitate, să nu se uite de asemenea provocatorii care erau în plin rol, acţionau în stradă şi plecaseră deja, poate şi ajunseseră la întreprinderi pentru a chema oamenii la revoltă... o revoltă nu pe de-a-întregul spontană. Suntem de acord şi asupra ideii că nimic nu a fost pe de-a-întregul spontan. Să nu uităm că ceea ce numim revoltă şi-a avut sorgintea în mitingul sabotat din 21 decembrie, amplificat apoi de rămânerea nucleului insurgent de la baricadă şi de represiune. Vreau să reamintesc că între faza în care Ceauşescu a dat ordinele de represiune, cerând în mod ilegitim, ilegal să se tragă în insurgenţi, şi până în momentul din faţa sediului CC, se schimbaseră multe, inclusiv în ceea ce priveşte evaluările lui Ceauşescu privind raportul de forţe. Este însă clar că, dacă s-ar fi creat acel dispozitiv de foc, bineînţeles că ar fi ieşit un măcel. Bine că n-a ieşit! Retragerea aceea a forţelor, aşa cum aţi arătat, este numai o parte din situaţia complexă în care se afla puterea în acel moment."

Retragerea aceea a forţelor se datorează unui singur om – generalul Victor Atanasie Stănculescu. După cum tot lui i se datorează anularea de facto a prerogativelor prezidenţiale ale lui Nicolae Ceauşescu, prin convingerea acestuia de a părăsi sediul CC-ului cu elicopterul. Din momentul decolării acestuia, Ceauşescu era decuplat de la toate pârgiile de comandă, devenind ex-preşedintele ţării. Dialogul telefonic purtat ulterior de liderul de facto al armatei cu Ion Iliescu este gestul unui general care avea puterea în stat, putea să o păstreze, ar fi avut ca pretext credibil perioada necesară până la coagularea unor formaţiuni politice capabile să susţină o competiţie electorală, dar – fiind bine informat – a dat vizibilitate şi autoritate celui hărăzit de vremuri să preia conducerea României. Şi dacă pentru toate astea se află în închisoare – "binemeritând de la patrie" – înseamnă că de 19 ani ceasul dreptăţii s-a oprit la ora 10.07....


Comandantul armatei de azi, preşedintele României, are dreptul moral şi legal să-i graţieze, de Crăciun, pe militarii
încă umiliţi în spatele gratiilor din închisori. Este un gest pe care îl aşteaptă veteranii de război, dar şi cei căliţi în teatrele de operaţii, ofiţerii activi, în rezervă şi cei în retragere. Îl aşteaptă de la omul care întinde mâna pe lângă corp, ca fost militar, când trece în revistă garda de onoare şi apoi îşi pleacă fruntea în faţa Tricolorului. Nu şi în faţa vitregiilor vremii.

În decembrie 1989, se scanda LIBERTATE TE IUBIM, ORI ÎNVINGEM ORI MURIM!

În decembrie 2008, militarii au încredere în comandantul lor. Doamne ajută!

Colonel dr. Ion PETRESCU

Sursa: Articol preluat din Observatorul militar,

Nr. 50-51 (17 - 31 decembrie 2008)
http://www.presamil.ro/

Un comentariu:

Masaj erotic Sibiu spunea...

Totul a fost o lovitura de stat,nu mai conteaza nu mai putem da timpul inapoi.